Există la Sulina un loc în care orașul de altădată pare să se fi păstrat într-o formă neașteptată.
Nu pe faleză. Nu în port. Nu într-o clădire. Ci într-un cimitir.
I se spune Cimitirul Multietnic. Sau Cimitirul Maritim. Aici, printre cruci, pietre funerare și inscripții în limbi diferite, putem înțelege poate cel mai bine ce a fost cândva Sulina. Un oraș în care oamenii veneau de departe. Și în care lumea părea, pentru o vreme, mult mai mare decât dimensiunile orașului. În anul 1864, Comisia Europeană a Dunării amenaja aici un cimitir. Sulina se transforma. Ingineri și funcționari ai Comisiei, marinari, negustori și lucrători veniți din diferite țări ajungeau la gurile Dunării. Unii rămâneau câțiva ani. Alții își construiau aici o viață. Iar unii nu mai plecau niciodată. Ortodocși. Catolici. Protestanți. Creștini de rit vechi. Musulmani. Evrei.
Aici, memoria orașului a fost adunată obiect cu obiect. Ani la rând, Gheorghe Comârzan a căutat, a recuperat și a restaurat mărturii ale Sulinei de altădată. Fotografii. Cărți poștale. Instrumente de navigație. Lucruri obișnuite, cândva. Astăzi, fragmente din viața unui oraș dispărut.
În 1856, după Războiul Crimeii, Tratatul de la Paris aduce pe Dunărea de Jos o instituție fără precedent: Comisia Europeană a Dunării. Misiunea ei era să facă navigația la gurile fluviului mai sigură și mai accesibilă comerțului internațional. Iar Sulina avea să fie profund transformată. În jurul anului 1860 începe construcția sediului Comisiei. Clădirea este terminată în 1868 și găzduiește conducerea și Secretariatul General al instituției. Un oraș aflat între ape devenea astfel sediul unei administrații internaționale. Astăzi, aici funcționează Secția Căi Navigabile Sulina a Administrației Fluviale a Dunării de Jos.
Farul vechi al Sulinei. Menționat pentru prima data în anul 1745, într-un vechi document otoman, reconstruit în 1856 tot de otomani, farul este modernizat între 1869-1870 de Comisia Europeana a Dunării. Astăzi, clădirea face parte din patrimoniul muzeal al Deltei. Dar, în secolul al XIX-lea, rostul ei era unul cât se poate de concret: să arate drumul.
SULINA LITERARĂ
Jean Bart
Dintre toți, un nume avea să rămână legat pentru totdeauna de Sulina. Jean Bart. În spatele pseudonimului se afla Eugeniu Botez – ofițer de marină, scriitor și om care a cunoscut lumea porturilor dunărene din interior. La Sulina, el nu a fost un simplu călător. A trăit și a lucrat aici, cunoscând îndeaproape portul și oamenii săi. Iar lumea pe care a întâlnit-o avea toate ingredientele unui roman. Greci, români, marinari veniți din depărtări. Negustori, funcționari, aventurieri. Oameni care așteptau o navă. Și oameni care așteptau o șansă. La marginea Deltei se formase un mic univers în care limbile, religiile și destinele se întâlneau pe aceleași străzi. Jean Bart avea să transforme această lume în literatură.
În anul 1933, apare „Europolis”. Titlul spune aproape totul. Un oraș mic de la gurile Dunării devine, în paginile romanului, o Europă în miniatură. „Europolis” este povestea oamenilor care trăiesc cu speranța că o corabie, un străin sau o întâmplare le-ar putea schimba destinul. Sulina lui Jean Bart este un oraș al întâlnirilor, dar și al plecărilor. Al iluziilor și, uneori, al dezamăgirilor sau chiar al dramelor. Poate tocmai de aceea romanul continuă să spună ceva despre acest loc. Pentru că într-un port fiecare sosire poartă în ea promisiunea unei povești. Iar fiecare plecare lasă ceva în urmă.
Alexandru Vlahuță
În „România pitorească”, Alexandru Vlahuță privește Sulina și întâlnirea fluviului cu Marea Neagră. La Vlahuță, călătoria ajunge aici la una dintre imaginile sale cele mai puternice. Dunărea nu mai aparține unui singur loc. După ce a străbătut o parte a continentului, fluviul ajunge în fața mării. Peisajul capătă amploare. Geografia devine spectacol. Iar marginea țării devine, pentru câteva clipe, centrul privirii.
Alexandru Macedonski
În „Cartea de aur”, vărsarea Dunării în mare depășește simpla descriere a unui peisaj. Sub privirea poetului, natura capătă proporții aproape mitologice. Fluviul și marea par două forțe care se întâlnesc. Apa devine personaj. Iar Sulina – locul privilegiat din care poate fi contemplată această confruntare.
Dumitru C. Moruzi
Dar Sulina literară nu este alcătuită numai din peisaje grandioase. În 1902, numele orașului ajunge chiar pe scena Teatrului Național din București. „Pescarii din Sulina”, de Dumitru C. Moruzi, este o operă comică în trei acte, pe muzica lui Liviu Tempea, un compozitor și dirijor român apreciat în epocă. Un fapt aparent mărunt, dar revelator. La începutul secolului al XX-lea, Sulina era deja suficient de cunoscută încât lumea pescarilor și a portului să poată deveni subiect de spectacol pentru publicul bucureștean. Orașul de la capătul Dunării intrase în imaginarul cultural al țării.
Panait Istrati
La Panait Istrati, legătura este mai discretă, dar lumea este familiară. O lume a porturilor, a oamenilor plecați pe drumuri și a existențelor trăite între apă și uscat.
În „Pescuitorul de bureți”, unul dintre personaje este născut la Sulina. Tinerețea lui aparține portului, iar destinul îl conduce mai târziu pe un remorcher dunărean. Este una dintre acele biografii atât de apropiate de universul lui Istrati: oameni fără rădăcini puternice, purtați de muncă, întâmplare și dorința de a vedea lumea. La Istrati, Dunărea nu este decor. Este drum.
Radu Tudoran (Nicolae Bogza – fratele lui Geo Bogza)
Și există, în cele din urmă, Sulina aventurii. Pentru generații întregi de cititori, ea poartă un titlu: „Toate pânzele sus!”
În romanul lui Radu Tudoran, pe numele real Nicolae Bogza – fratele lui Geo Bogza, Sulina devine punct de plecare și de întoarcere al unei mari călătorii. Aici este găsită naufragiată „Penelopa”. Corabia va fi recuperată. Va primi un alt nume: „Speranța”. Și de aici începe aventura lui Anton Lupan și a echipajului său. Niciun alt loc nu putea fi mai potrivit. Pentru că Sulina însăși este construită în jurul ideii de plecare. Aici se termină fluviul, dar începe marea. Iar dincolo de mare poate începe orice poveste.
